Trebuie să se ştie: copilul nu este al şcolii, ci al familiei

22 noiembie 2005

Trebuie să se ştie: copilul nu este al şcolii, ci al familiei
Interviu cu domnul profesor Anatol Grimalschi, director de programe, Institutul de Politici Publice

Victor Nichituş: Domnule Grimalschi, calitatea Dumneavoastră de profesor cu experienţă este ceea ce ne-a convins să Vă invităm astăzi ca să ne răspundeţi la cîteva întrebări privind drepturile copilului, privind dreptul la educaţie.

Anatol Grimalschi: Institutul de Politici Publice, cu suportul financiar al fundaţiei Soros, derulează mai multe proiecte în domeniul educaţiei. În centrul programelor noastre se află şi drepturile copilului, ale elevului, studentului, dreptul la o educaţie de calitate. Vreau să menţionez că dreptul la educaţie de calitate se realizează în diferite moduri, inclusiv cît priveşte accesul echitabil la educaţie, calitatea educaţiei etc. Nu putem vorbi de faptul că dacă nu toţi absolvenţii liceului sau ai şcolii medii învaţă la universitate, apoi absolvenţilor care nu învaţă la universitate li se încalcă dreptul la studii. Ei nu au susţinut examenul sau au preferat alte domeniii de activitate. Prin urmare, trebuie să distingem noţiunea de drept la educaţie în sensul ei juridic şi noţiunea de drept la educaţie în sens cotidian, în perceperea subiectivă a respondenţilor noştri.

V.N.: În art.35 al Constituţiei RM al. 4 este scris că învăţămîntul de stat este gtatuit. Dacă învăţămîntul de stat este gratuit, de ce la Universitatea de Stat se fac studii contra plată?

A.G.: Noi sîntem un stat tînăr, în devenire şi multe acte juridice au fost scrise sub influenţa unor reminiscenţe, nu au fost clari toţi termenii. De exemplu, cînd aţi spus Universitate de Stat, deci se confundă noţiunea instituţie de stat cu învăţămîntul de stat. În cazul de faţă învăţămîntul de stat, aşa cum înţelege majoritatea funcţionarilor noştri, înseamnă învăţămînt finanţat de stat, deci el este gratuit pentru elev sau pentru student. Avem şi învăţămînt care poate fi organizat atît în universităţi proprietate a statului, cît şi la universităţi care aparţin unei persoane fizice sau unor asociaţii. Circa 80 la sută din toţi studenţii care învaţă în instituţiile de stat plătesc taxa de studii. Prin urmare, noi nu putem vorbi că în istituţiile de stat avem învăţămînt de stat, de fapt noi avem mai mult învăţămînt contra plată.

V.N.: Cum putem vorbi despre un proces de învăţămînt de calitate, dacă uneori şi administraţiile instituţiilor de învăţămînt superior sînt cointeresate în a avea mai mulţi studenţi care îşi plătesc taxa?

A.G.: Comercializarea învăţămîntului are o consecinţă negativă cu impact de durată asupra societăţii noastre. Calitatea învăţămîntului scade brusc dat fiind că, în mod obiectiv, instituţia nu are interesul să implice anumite standarde de calitate, deoarece se reduc veniturile. Nu mă refer la venituri în sens de profit, dar la intrările în casa instituţiei, bani din contul căreia ea îşi plăteşte serviciile comunale, remunerează personalul. S-a format o contradicţie care în prezent nu are un mecanism de soluţionare: statul încearcă, prin metode administrative, să impună un mecanism de calitate, dar deocamdată aceste încercări sînt ineficiente.

V.N.: Să ne referim la fenomenul corupţiei în instituţiile de învăţămînt. Pe lîngă taxa instituţiei, studentul mai pune în matriculă un 50 dolari pentru profesor...

A.G.: Cu regret, acest fenomen persisită şi este demonstrat. Foarte mulţi studenţi fiind respondeţi în cadrul acestor sondaje au indicat faptul că oferă cadouri, mai mari sau mai mici, în formă naturală sau în bani, pentru a obţine anumite note. Acest fenomen, fiind unul complex, nu poate fi extirpat prin declaraţii, nu poate fi desfiinţat prin simpla dorinţă de a-l lichida. Trebuie de revăzut întregul sistem de evaluare atît în universităţi, cît şi în şcoli, în licee, în colegii şi de introdus evaluarea cunoştinţelor bazată pe clasamente. În acest caz, însişi studenţii vor avea marele interes ca rezultatele evaluării să fie obiective. În prezent, teoretic, nimeni nu interzice profesorului să dea tuturor elevilor sau studenţilor note de 10. În unele ţări anglosaxone se utilizează anume sistemul de evaluare bazat pe clasamente: deci se indică primul în promoţie, al doilea în promoţie, nu se pune nota 10. Nota 10 poate s-o aibă jumătate din promoţie.

V.N.: Art. 35 al Constituţiei Republicii Moldova, în al. 2 şi al. 3, scrie că statul asigură în condiţiile legii dreptul la alegerea limbii de educaţie şi instruire a persoanelor, studierea limbii de stat se asigură în instituţiile de învăţămînt de toate gradele.

A.G.: Dacă construim o judecată în termeni pur formali, calitatea instruirii în şcolile cu limba română este mai mare, pentru că notele sînt mai mari. Şi notele în şcolile cu instruire în limba română sînt mai mari decît în şcolile cu instruire în limba rusă. De facto, noi înţelegem că nu este aşa. Majoritatea şcolilor în care se învaţă în limba română sînt în localităţile rurale, care activează în condiţii mult mai grele, nu au acces nici la o bibliotecă bună, nici la Internet. Prin urmare şi cunoştinţele, nu din vina profesorilor, sînt un pic mai slabe. Dar dacă vorbim de limba de studii în ansamblu, şi iarăşi trebuie să revin la contextul în care s-a elaborat Constituţia, legea învăţămîntului, în societate era un anumit raport de forţe, care a impus prevederile respective, deci că statul garantează alegerea de către elev, student a limbii de studii pe care el o doreşte. Lucru irealizabil în condiţiile moderne.

V.N.: În anumite zone ale ţării şi ale Chişinăului avem totuşi o concentraţie destul de mare de vorbitori de limbă rusă, chiar dacă, potrivit statisticii, cea mai mare minoritate din republică o au ucrainenii.

A.G.: În cazul vorbitorilor de limbă rusă, nu apar probleme, indiferent de nivelul de studii. Dar nu am auzit să existe persoane care vorbesc în limba ucraineană şi care să facă doctorantura sau să urmeze facultatea de construcţii în limba ucraineană.

V.N.: Dle profesor, cîteva cuvinte despre Carta UE privind drepturile fundamentale. De ce nu se predă religia în şcoală?

A.G.: Dacă e să revenim la documentul european la care aţi făcut referinţă, aş vrea să subliniez cuvîntul obligatoriu. Statul intervine numai în cazul învăţămîntului declarat obligatoriu. Statul nu ar trebui să intervină în celelalte domenii. Statul garantează toate drepturile, prevăzute în documentele europene, în primul rînd în domeniul învăţămîntului obligatoriu. În învăţămîntul obligatoriul copilul, elevul, studentul poate să-şi aleagă limba de studii, forma de studii etc. Cînd vorbim despre drepturi, uităm cîteodată să indicăm cine asigură material implementarea drepturilor, şi aş pune accentul şi pe dreptul părinţilor. În Moldova nu există nici o lege care interzice predarea religiei în şcoală. Cei care insistă ca religia să fie predată în şcoală, de fapt insistă ca ea să fie disciplină obligatorie. Repet, facultativ ea poate fi predată. Nimeni nu împiedică părintele sau o faţă bisericească să vină după ore şi să predea religia pe care o consideră el necesară. Se insistă însă ca această religie, nu contează care, să fie predată obligatoriu şi să fie plătită de către stat, ceea ce este altceva. Opinia mea personală este clară, credinţa nu se impune cu vărguţa, ea nu poate fi dată obligatoriu, ea trebuie educată. Din aceste considerente, pînă în prezent la noi religia nu se predă ca disciplină obligatorie.

V.N.: Dreptul copiilor de a nu fi expuşi violenţei şi constrîngerii. Cum trebuie protejaţi copiii?

A.G.: Problema violenţei, mai ales problema violenţei în familie, este una acută pentru Moldova. Cînd se aduce atingere dreptului copilului, desigur că societatea trebuie să intervină. În opinia mea, nu trebuie de făcut încercarea de a separa familia de societate şi de a separa şcoala de familie. În primul rînd, trebuie să fie instituit un control al comunităţii. Numai comunitatea vede şi ştie ce se întîmplă în fiecare familie şi numai ea ar trebui să intervină.