Cultura şi drepturile omului

3 ianuarie 2006

Cultura şi drepturile omului

Dialog cu scriitorul Mihail Gh. Ciubotaru

Victor Nichituş: – De la o vreme discuţiile referitoare la importanţa respectării drepturilor omului în ţara noastră ţin capul de afiş atît în dezbaterile parlamentare cît şi în discuţiile forurilor societăţii civile.
Vorbind despre drepturile omului începem să conştientizăm că sînt importante atît drepturile care ţin de dezvoltarea socio-profesională a unui individ dar şi acele drepturi care pun în discuţie calitatea serviciilor medicale la care cetăţeanul Republicii Moldova are acces. Reprezentanţii presei vor spune că drepturile cetăţeneşti referitoare la libertatea presei şi libera cisculaţie a informaţiei prevalează în faţa drepturilor la o justiţie corectă, cei săraci şi necăjiţi vor spune că dreptul la un loc de muncă retribuit satisfăcător este mai important. Vom încerca în dezbaterea radiofonică de astăzi să privim drepturile omului dintr-un alt punct de vedere şi anume cel al unui om de cultură. Acesta este motivul pentru care invitatatul nostru este scriitorul Mihail Gheorghe Ciubotaru, cel care într-o perioadă de timp a administrat destinele culturii moldoveneşti. Domnule ministru, vă mulţumesc că aţi acceptat invitaţia noastră de a participa la această discuţie publică referitoare la drepturile omului văzute din punctul de vedere al oamenilor de cultură.

Mihail Gheorghe Ciubotaru: – A vorbi despre drepturile culturale ale cetăţenilor este ca şi cum ai vorbi într-o peşteră vastă, ori nu îţi vor ajunge cuvintele necesare pentru a argumenta necesitatea actului cultural de calitate destinat maselor largi ale populaţie ori cuvintele nu vor ajunge pînă la cei care trebuie să diriguiască destinele culturale ale ţării. A vorbi despre cultură într-o perioadă numită de tranziţie, este un act de mare curaj. Dacă vom încerca să descifrăm această sintagmă – perioadă de tranziţie – va trebui să ne punem o serie de întrebări şi în primul rînd aceea referitoare la destinaţia tranzitării. Am învăţat cu toţii la orele de fizică, în clasele de gimnaziu, că dacă pleci dintr-un punct A, trebuie să ajungi la un punct B. Există deci o finalitate bine definită atît în timp cît şi în spaţiu. Spre nefericirea noastră această tranziţie pare a fi infinită în timp iar finalitatea enunţată, ceea a integrării europene depinde de schimbările de mentalitate care trebuie să aibă loc atît la nivelul elitei politice cît şi la nivelul maselor. Nefericirea constă în faptul că elitele politice nu au înţeles că schimbările de mentalitate survin doar în urma actului de cultură de bună calitate. Acest verb, plin de încărcătură politică, presupune o trecere, de la un nivel calitativ inferior, spre un alt nivel calitativ, superior primului. Istoria, ingrată de felul ei, este cea care a făcut posibil ca atunci cînd vorbim despre perioada de tranziţie contemporană, în mijlocul căreia ne aflăm cu toţii, să facem trimitere la necazurile cu care ne confruntăm, lipsa unui act cultural calitativ, lipsa unor fonduri bugetare cît de cît satisfăcătoare pentru actul cultural, prezenţa culturii în calitate de cenuşăreasă a societăţii în general. De aceea, atunci cînd se vorbeşte despre drepturile omului, se uită că omul nu trăieşte numai cu pîine dar şi cu hrană spirituală. La asta asta se gîndea Dimitrie Cantemir atunci cînd scria că moldovenii nu se trag la carte. Şi poate pentru ca tranziţia noastră să aibă finalitate ar fi bine ca noi cu toţii să ne tragem spre carte şi spre actul cultural de calitate.

Victor Nichituş: - Rămîneţi a fi pentru mulţi, dincolo de scriitorul Mihai Gheorghe Ciubotaru, rămîneţi a fi ministrul culturii, cel care a avut posibilitatea să pună umărul în clipe grele, cel pentru care cuvîntul, odată dat, contează. Ştiut lucru e acela că puterea coprupe, e greu să te ţii de cuvînt atunci cînd pe lîngă tine stă şi puterea?

Mihail Gheorghe Ciubotaru: - Puterea e un lucru gingaş, care trebuie manevrat cu atenţie, poate să se spargă în mîinile tale şi să ţi se scurgă printre degete, dar şi poate, să te rănească, molipsindu-te. A fi ministrul culturii în perioada de tranziţie e cel mai dureros lucru. Vezi necesităţile, vezi şi resursele, şi vezi cum ţi se spune „nu” tuturor doleanţelor tale. E poate mai uşor pentru cei care ştiu să închidă ochi, sau pentru cei care nu au ochi să vadă. Atunci însă cînd ai ochi de văzut şi vezi, atunci pur şi simplu te doare inima că nu ai posibilitatea de a stopa ceea ce se dărîmă. Am fost zilele trecute în satul meu, am vrut să fac o donaţie de carte bibliotecii săteşti, mi-au spus că nu mai există bibliotecă. Există în schimb mai multe baruri. Şi mă întreb oare cum putem să rămînem cu ochii închişi şi să nu vedem cum cetăţenii noştrii încet şi sigur alunecă pe panta alcoolului, cum am putut să stăm cu ochii închişi şi să fim de acord să transformăm „Luminiţele” de odinioară în birturile de astăzi?
Cum este oare posibil ca un om cu talentul şi erudiţia lui Nicolae Răileanu să i se spună să elibereze funcţia? Iată că este posibil. Înseamnă că posibilitatea ca puterea să te corupă devine cu atît mai mare cu cît ai ochii închişi şi nu vezi cum dispar bibliotecile şi nu vezi cum dispar oamenii de mare talent. Poate că dreptul cetăţeanului de a avea acces la crîşmă este mai important decît dreptul omului de a avea acces la căminul cultural. Înainte, nimeni nu îşi punea problema drepturilor omului, nici nu se vorbea atît de mult despre drepturile omului ca acum. Pentru că atunci aceste drepturi existau în realitate. În prezent avem o mulţime de dezbateri despre drepturile omului, o mulţime de discuţii despre necesitatea de a respecta drepturile omului. Şi asta pentru că în prezent, ele sînt doar pe hîrtie.
Cred că drepturile omului sînt în strînsă legătură cu obligaţiile acestuia şi nu este firesc să se vorbească doar despre drepturi şi nici un cuvînt despre obligaţiile cetăţeneşti. Obligaţii simple, ca acela de aţi face bine lucrul pe care îl faci, ca acela de a fi cinstit şi moral. Obligaţii care ţin de modul de comportament în societate, de cei şapte ani de-acasă. A avea drepturi înseamnă a avea responsabilitate, a fi responsabil este însă o calitate pe cale de dispariţie, deocamdată. Atunci cînd vom avea responsabilitate unul faţă de celălalt, şi vom da dovadă de responsabilitate în faţa obligaţiilor care ne revin, abia atunci vom putea vorbi despre o cultură a drepturilor omului în ţara noastră. Abia atunci tranziţia despre care vorbeam va avea un punct de destinaţie iar acea finalitate va fi spre folosul tuturor cetăţenilor.